Și ea l-a părăsit tot într-o gară





Scrisoare de la Panait Istrati către soția sa, Anna Munsch

Paris, 11 august 1926

Ah, prietena mea dulce,

Chiar daca m-ai facut sa plang astazi, amintindu-mi scena din Romania cu biata mea matusa.
Da, este asa cum spui tu: mama mea nu mai este pentru a se bucura. Si astazi implinesc 42 de ani! Si este exact ziua in care am terminat volumul Nerantula, acum o ora am terminat de scris ultimul cuvant. A iesit bine acest volum, superior Domnitei, sau, in tot cazul, este un roman care vorbeste despre lucruri ce merg la inima mai repede decat povestirile Dom[nitei].
Maine plec in Elvetia cu Georges, pe care il iau cu mine pentru cincisprezece zile. Desigur, nu va putea ramane in Elvetia, fiindca schimbul valutar este groaznic. Va ramine undeva in H-te Savoie si vom pleca din cand in cand pentru o zi de recreere si pentru a ma consulta cu Jehouda.
Stii ca doamna Jehouda a adus pe lume un baiat, pe 6 august trecut? Nu mi-ai spus-o, dar cred ca pentru aceasta-mi trimiti cadourile. I le voi da in afara de covorul de la Venetia, care i-a placut mult lui Stefan si a vrut sa-l cumpere. Cum si Stefan a fost amabil cu noi, i l-am dat lui. Iti multumeste calduros. El avea o slabiciune pentru acest covor.
Si cred ca pentru Doamna Jehouda ajung celelalate doua articole, foarte frumoase si destul de scumpe, in orice caz foarte rare. Cred ca nu te vei supara. Sunt foarte induiosat de atentia pentru ziua mea de nastere si-ti multumesc din toata inima pentru ceea ce mi-ai trimis: le-am imbratisat. Fiindca te iubesc inca, frumoasa mea Anna, si nu voi inceta niciodata sa te iubesc, in ciuda tuturor rautatilor tale, ca ultima, de la gara, cand ai fugit si nu ai aparut macar la fereastra vagonului pentru a-ti da ultima sarutare. Cum tu erai suparata, ca inttodeauna, si cum eu eram dezolat, nu m-am gandit deloc, nici la banane, nici la pernita, dar tu care esti sotia mea, nu aveaid ecat sa-mi spui frumos:
-Georges, du-te sa-mi cauti o pernita si banane! Si ti-as fi adus imediat.
Ah, frumoasa mea Anna, sotia mea pe care am visat-o si in aceasta noapte alaturi de un barbat, – Anna mea unica! Faci foarte rau ca ma torturezi asa. Am plecat de la gara ca lovit de trasnet, am parasit toata lumea intr-un mod necinstit. Sa pleci fara sa te arati la fereastra! Se poate asa ceva? – In sfarsit, te iert si te iubesc inca. M-ai facut sa sufar mult pentru ca nu mi-ai scris cand ai ajuns. Dupa telegrama ta am tot asteptat o scrisoare. Si sutn fericit pentru atentia ta de astazi. Mi-era teama ca esti suparata. Dar cum se poate ca in scrisoare sa nu-mi spui nici un cuvant de dragoste! Nu ma mai iubesti?
In 3-4 zile vei primi pantofii cu sanuri si o frumoasa fotografie a mea cu Georges. Nu am decat o copie acum. Felicit familia Reiss pentru geniul pe care-l vor aduce pe lume. Atunci se va termina cu prietenia, fiindca tancul isi va infuleca parintii.
Iti trimit 500 fr. din banii pentru luna august si am tirmis 100 fr. mamei. Calde sarutari, ca de obicei,

Al tau, Georges.

Pe unde?

Pe unde pașii tăi mai zăbovesc în noapte?
Către care culoare a semaforului personal te îndrepți?
Când roșul îți spune să stai, tu pregeți?
Când verdele îți spune să iei, tu vrei?
Când galbenul te-ndeamnă să aștepți, te smerești?
Sau, nepăsător și orb la toate,
Urmezi cărarea neagră spre noi, căutându-ne prin noapte?

Iluzia unei discuții

Trebuie să luați tratament, altfel mă tem că inima dvs…

Nu iau nimic. Dvs credeți că vreau să ating vreo vârstă venerabilă? Nu! Cu cât scap mai repede de această iluzie numită viață, cu atât mai repede voi scăpa de iluzia morții și voi trece în eternitate. Totul aici pe pământ e doar iluzie! Iar iluziile, după cum știm, sunt veșnic trecătoare…
Ș-apoi mă simt bine, mă simt mai bine ca niciodată!
Doctorul îmi spuse:
Posibil ca și aceasta să fie o simplă iluzie…


Minunile din vis

Am avut un vis, un vis minunat, așa cum n-am mai avut demult. Am dormit cu icoana Maicii Domnului sub pernă, ar trebui să încerce toți cei care cred.
Se făcea că eram undeva la țară, într-un soi de vacanță și locuiam într-un fel de conac vechi, admiram de pe terasă, țarinele întinse cât puteam să văd cu ochii dinaintea mea. Și Doamne ce culori mai aveau țarinele acelea, iar cerul era zugrăvit din loc în loc cu întunecimi violet, ca niște poteci aspre ce se uneau în depărtări cu orizontul întins al câmpului, îngustând peisajul într-un unghi ascuțit. Știu că era primăvară căci dinaintea ochilor am zărit un țăran ce întorcea brazda neagră și proaspătă a pământului cu ajutorul unui plug ce era tras nu de unul ci de patru cai, mai potriviți de înhămat la o caleașcă din aur decât să cutreiere câmpul trăgând la plugul din fier. Și caii erau tineri și nărăvași, neascultând de comenzile omului, făceau întoarceri iuți răsturnând plugul în lături, odată cu omul ce se prăbușea la pământ, scăpându-i furca plugului dintre mâini. Omul, îmbrăcat în straie albe, țărănești, cu pălărie și tot tacâmul, nu era nici rănit, nici supărat iar caii parcă făceau dinadins ca să se joace cu dânsul. Am sărit din locul în care stăteam și m-am apropiat de marginea zidului gros și vechi, (parcă simțeam energia, forța acelor pietre groase, încărcate de istorie) și-am surprins într-o fotografie minunea ce se desfășura dinaintea ochilor mei fericiți. Totul era zugrăvit întocmai ca într-un tablou pictat cu atâta măiestrie încât aș fi zis că era pictat întocmai de Dumnezeu.
Apoi am zărit lume în jurul meu, și cel mai aproape, în partea stângă doi bărbați ce discutau serios între ei. Mă priveau parcă cerându-mi să aleg iar eu nu voiam decât să rămân singură cu Dumnezeul care îmi săturase inima și privirea cu peisajul acela. Apoi, iarăși apă, iarăși bărci, iarăși el sau ei, dar era ca și cum n-ar fi putut să mă vadă, eram doar spectator…
Tot ce știu e că visul a fost de la Maica Domnului care s-a făcut câmp și cer și piatră și om și cai maiestuoși, s-a făcut țărână moale ca puful, suflând peste toate, culori atât de frumoase, cum în realitate nici că există pe undeva pe pământ.
Și mai știu că am fost binecuvântată cu acest vis, mi-era bine și eram fericită, oriunde aș fi fost acolo.

Relicvă

Se spune că dacă iubești, totul devine posibil în viață, dar viața pare imposibilă atunci când realizezi că te-ai lăsat cucerit de aceeași iubire. În sinea ta, jumatate din tine vrea să dea ceasul înapoi să-și recapete liniștea, neștiința cu care chiar te descurcai binișor și cealaltă jumătate îți spune că ai fost un om norocos, că nu i se întâmplă oricui.
Între timp, cei neatinși continuă să trăiască cu un scop, în timp ce iubăreții se sting încet.

La mijlocul lor, dragostea e singura relicvă ce triumfă, înșelătoare ca orice miraj.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe